Trebuie să recunoaştem că omenirea a parcurs un drum destul de lung de la icoana bizantină până la televizor. În acest sens adesea apare întrebarea: dacă icoana poate fi folosită doar ca mijloc de rugăciune sau şi în alte scopuri: colecţionare, decor ş.a.m.d.
Mai întâi trebuie să deosebim o icoană autentică (executată după anumite norme canonice, sfinţită) de tablourile cu inspiraţie religioasă. Icoana nu reprezintă doar o valoare artistică sau culturală, ci este o revelare, prin mijlocirea artei, a experienţei spirituale ortodoxe. Atunci când decadenţa spirituală se manifestă prin uitarea (necinstirea) icoanei, trezirea spirituală ne readuce la ea, incitându-ne să-i înţelegem conştient limbajul şi sensul.
Icoana trebuie să ne ajute în rugăciune, iar folosirea ei în alte scopuri îi risipeşte conţinutul teologic. Ea nu este vie ca artă sau cultură, ci ca manifestare a credinţei. Nici arta, nici teologia, luate în mod separat, nu ar putea crea o icoană.
Iconografia (grec. εικονογραφία) este arta creștină a picturii icoanelor ce reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinți, episoade din viețile acestora.
În perioada bizantină, termenul icoană denumea reprezentarea grafică religioasă, în orice tehnică ar fi fost realizată: mozaicuri, picturi murale, icoane portabile, miniaturi, emailuri etc.
Icoanele se foloseau, ca si in ziua de astazi, ca obiecte de cult, din acest motiv fiind așezate în altare, pe iconostase, pe pereți, pe stâlpi astfel încât credincioșii să se poată ruga în fața lor și să le poată săruta cu multa evlavie.
Icoanele urmează în general textul Scripturii sau al Vieților sfinților reprezentați în ele. Figurile personajelor reprezentate sunt recognoscibile după o serie de caracteristici specifice, codificate mai târziu în Erminiile sau Manualele de iconografie. Scopul picturii nu este însă de a da o reprezentare carnală veridică, astfel încât figurile sunt reprezentate stilizat – ascetice, transfigurate, mai asemănătoare Sfintelor Moaște decât chipului omului viu.
PRIMELE ICOANE- NEFĂCUTĂ DE MANA OMENEASCA
Prima icoană a lui Hristos
Prima icoană a lui Hristos a apărut încă din timpul vieţii Sale. Fiind bolnav de lepră, regele Abgar al Edesei şi-a trimis un slujitor la Mântuitorul pentru a-L ruga să vină să-l vindece. În cazul în care Hristos nu ar fi putut să vină, slujitorul trebuia să-I facă portretul, la porunca lui Abgar, şi să i-l aducă (slujitorul respectiv fiind pictor). Primind mesajul regelui, Hristos a luat o bucată de pânză albă curată, S-a spălat cu apă pe faţă şi S-a şters apoi cu bucata de pânză pe care au rămas impregnate trăsăturile Sfintei Sale Feţe.
Veacuri întregi, această reprezentare a lui Hristos nefăcută de mână omenească s-a păstrat la Edesa, fiind menţionată de Evagrie Ponticul în Istoria bisericească (în veacul al VI-lea), de Sfântul Ioan Damaschin (în veacul al VII-lea) şi de Sfinţii Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic.
În 944, icoana nefăcută de mână omenească a fost dusă cu fast la Constantinopol. În cinstea acestui eveniment, împăratul Constantin al VII-lea a alcătuit o slujbă şi a stabilit ziua de 16 august ca sărbătoare a Sfintei Feţe sau a Sfintei Mahrame a Domnului.
Icoana Maicii Domnului din Lida
Conform tradiției, în anul 35, Sfinții Apostoli Petru și Pavel predicau în orașul Lida, lângă Ierusalim. Au construit acolo o biserică închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, după care au mers la Ierusalim și au rugat-o să vină la sfințirea bisericii. Ea le-a promis că va fi acolo şi i-a trimis înapoi la Lida. Întorşi la biserica ce urma a fi sfinţită, Sfinţii Apostoli au găsit zugrăvit pe un perete chipul Maicii Domnului.
Icoana Maicii Domnului din Lida (astăzi orașul Lod din Istrael) este prăznuită pe 12 martie și 26 iunie.
Această icoană făcătoare de minuni este menționată în slujba icoanei Maicii Domnului din Kazan – Kazanskaya (22 octombrie), în cea de-a treia cântare a Canonului.
PRIMA ICOANA-PICTATA
Sfantul Apostol Luca – zugravul Maicii Domnului
Sfanta Traditie il marturiseste neincetat pe Sfantul Apostol Luca drept zugrav si iconar al Maicii Domnului. Se crede ca sfantul a pictat mai mult de 70 de icoane cu Maica Domnului, la multe dintre ele, el avand-o drept model pe Maica Domnului in persoana, ea inca traind in acea vreme.
Maica Domnului ne spune ca Apostolul Luca i-a zugravit chipul cu culori pe lemn. Manastirea Pestera cea Mare din Ierusalim a pastrat in arhivele ei minunile savarsite la intemeierea ei. Astfel, celor doi ctitori ai manastirii, Maica Domnului le-a spus ca vor gasi in Ahaia, Grecia, o icoana de-a ei “zugravita de Evanghelistul Luca, acel barbat in care vorbeste Duhul lui Dumnezeu”.
In viata Sfintei Eufrosina se pastreaza o alta minune, edificatoare in cele marturisite anterior. Astfel, in vremea rugaciunii cuvioasei, intr-o pestera din munte, unde se afla o icoana, Maica Domnul a vorbit tainic, zicand: “Aceasta icoana a mea este pictata de Evanghelistul si pictorul Luca.”
In jurul anului 430, imparateasa Evdochia a trimis Pulheriei, sora imparatului, aflata in Constantinopol, una dintre cele trei icoane ale Maicii Domnului zugravite de Sfantul Apostol Luca, aflate in Ierusalim.
Sfantul Apostol Luca a fost un sirian vorbitor de limba greaca care a trait in orasul grecesc Antiohia, in vechea Sirie. Cea mai veche marturie despre acesta se afla in Epistola catre Filimon a Sfantului Apostol Pavel, unde gasim scris: “Luca, cel impreuna lucrator cu mine”
Tehnica de executie a icoanei
Tehnica iconografiei este complexă şi specifică, treptele pictării icoanei au fost elaborate în vechime şi prin tradiţie, se transmit iconarilor din generaţie în generaţie.
Fiecare icoană este deci formată din patru părţi principale, adică straturi care se aplica in strat subtire si delicat, cu multa atentie si rugaciune.
Primul strat, un panou de lemn constituie baza ei. Lemnul pentru icoană se alege din câteva specii lemnoase, precum chiparosul, teiul, arinul. Scândura destinată icoanei trebuie să fie dintr-un lemn foarte bine uscat. Scândura poate fi dintr-o bucată sau alcătuită din mai multe părţi lipite (cu scopul prevenirii curbării). În spatele icoanei, transversal fibrelor lemnoase se fac taieturi care se lărgesc în profunzimea lemnului. În aceste lăcaşuri (scobituri) se pun pene – scândurele înguste – făcute în forma scobiturii şi pregatite din lemn mult mai dur decât lemnul icoanei (spre exemplu, din stejar). Cele mai răspăndite pene sunt cunoscute sub denumirea de „traverse”. Forma scobiturii în care sunt puse se numeşte „coada de rândunică”. Pe partea din faţă a lemnului se sapă o adâncitura plană, în jurul căreia rămâne intactă „rama” sau „câmpul”. Partea adâncită a icoanei se numeşte sipet.
Al doilea strat, grundul – preparat din praf de cretă şi clei. Prima dată se impregnează lemnul cu clei și se lipește o pânză la care să adere grundul. Pânză trebuie să fie din bumbac cu textură mai rară (tifon). Cleiul se aplică cu pensula în strat gros şi fierbinte ţinând vasul de clei în baie de aburi. Cleiul trebuie aplicat fierbinte pentru a intra bine în fibra lemnului. Se lasă la uscat o zi, după care se aplică grundul. Grundul este format din clei de iepure, de pește sau de oase și praf de cretă. Grundul se aplică cald în mai multe straturi. Se lasă să se usuce, după care se slefuiește suprafața până când devine netedă ca o coală se hârtie.
Al treilea strat este pictura care consta din desen şi pigmenţi preparaţi cu emulsie naturală de ou.
Etapele pictării unei icoane:
• Desenul
• Grafierea sau incizia
• Aurirea
• Trasarea aureolelor si executarea scrisurilor
• Proplasma sau prima culoare
• Aplicarea luminilor și umbrelor
Se executa desenul, apoi urmează incizarea:cu vârful unui compas, se trece peste liniile desenului adâncindu-le, cu grijă.
Tema centrală a icoanei este lumina.
Icoana se pictează pe lumină. Lumina, în tradiția icoanei bizantine, este reprezentată de aur (lumina pură). Aurul este un element fundamental în icoană deoarece este simbolul luminii divine.
Pe locul unde se va lipi aurul se aplică mai întâi câteva straturi de șerlac. Acest strat de șerlac va împiedica absorbţia excesivă a mixtionului. Se întinde apoi mixtionul (soluţia de lipire). Cel mai indicat este cel cu uscare de 12 ore. După ce s-a uscat mixtionul, se lipește foița aur.
Exista si o foita care imitatie aurul, dar nu are aceleași proprietati si care se numește slaghtmetal. Are însă dezavantajul de a se oxida în timp si nu ofera acelasi aspect si calitate icoanei (este recomandat evitarea lui).
Lipirea foiței de aur este o etapă delicată care cere multă îndemânare datorită riscului de rupere a foiței. După lipire se aplică un strat de lac pentru protejare. După aplicarea foiţei de aur se fac aureolele cu un compas şi se scrie numele sfinţilor, sfântului sau scenei religioase dupa caz.
Pictarea cu pigmenţi naturali de buna calitate şi un liant, o emulsie din gălbenuș de ou. Cei mai buni pigmenţi sunt cei minerali, anorganici iar nu organici, chimici. Pentru preparepea emulsiei de ou se amestecă gălbenușul fără pieliță cu puțin oțet sau vin alb, pentru a impiedica descompunerea. Apoi se începe pictarea prin suprapunerea mai multor straturi de culoare, de la cea mai închisă până la cea mai deschisă, după o tehnică numită „luminare”. Se aplică mai întâi proplasma, adică culoarea de bază pentru fiecare veşmânt, ornament, clădiri, feţe, mâini etc. Apoi se pun luminile, care se obţin deschizând nuanţa folosită la proplasmă.
Tehnica „luminării” este fundamentală, îndeosebi în executarea chipurilor. Ultimul strat de culoare este format din liniuțe foarte deschise la culoare, așa numitele blick-uri sau ecleraje, care scot în evidență ochii si lumineaza chipul.
După finalizarea icoanei, aceasta se lasă să se usuce, este recomandat intre o saptamana si cateva luni. Uscarea depinde de umiditatea aerului in care icoana este depozitata si grosimea stratului pictural.
Al patrulea strat, vernisarea care protejează pictura de acţiuni din exterior. Vernisarea de face apicând o peliculă subțire de verni sau lac.