Icoana pe sticlă, mai precis icoana pictată pe dosul sticlei, este o categorie a artei populare, un gen al artei populare practicat aproape exclusiv în Transilvania și care trebuie pus în legătură cu unele influențe venite din Europa centrală, pe filiera Bavaria – Austria – Boemia, în cursul sec. XVII și XVIII, precum și cu meșteșugul ceramicii, dar și al sticlei, adus de habani, o sectă religioasă originară din Boemia, venită și stabilită în Transilvania.
Meșteșugul a pătruns în Transilvania prin Mănăstirea Nicula. Arta iconarilor pe sticlăse caracteriza printr-un desen naiv, dar foarte sugestiv fără proporții anatomice și de perspectivă, dar echilibrată cromatic.
Icoanele se zugrăveau după modele (izvoade), care erau decalcuri pe hârtie făcute cu creionul sau cu o culoare, după icoane mai vechi. Izvodul era scos periodic pentru a se executa câteva lucrări și după aceea era iar pus la păstrare.
Izvodul se așeza sub bucata de sticlă aleasă pentru a fi pictată. După el se executa reproducerea în serie a scheletului grafic, numit „urzeală“. Cel mai priceput meșteșugar al acestei comunități de muncă, formată fie din membrii aceleiași familii, fie prin întovărășirea între vecini, trasa cu negru pe sticlă urmele izvodului, delimitând spațiile în care ceilalți lucrători încep să aștearnă colorile, după indicații precise, care devin cu timpul adevărate canoane, cunoscute fiecăruia. Când lucrul lor s-a isprăvit, șeful de atelier, probabil același care desenase și conturele cu negru, executa cu grijă ultimele retușuri.
Un detaliu interesant este faptul că icoanele pe sticlă au un chenar, pentru a se ști până unde se întinde icoana (pentru a nu se crede că a fost acoperită de ramă).
În pictura pe sticlă se foloseau culori pregătite manual, de obicei cu pigmenți și ulei de in. Înainte de începerea picturii, sticla era curățată cu atenție de orice pete de grăsime. Această tehnică asigura o rezistență considerabilă și împiedica exfolierea stratului pictural. Sticla folosită la pictură avea o suprafață dură, unduitoare și plină de balonașe de aer, căci trebuie avut în minte că materialul pictorilor era reprezentat de sticla nefolosită.
Temele alese de iconari se limitau la reproducerea Maicii Domnului cu Pruncul – asemenea icoanei de la Nicula. Treptat, însă, spectrul tematic se lărgește. Astfel, apar în icoane sfinți care fac minuni. Sfântul Ierarh Nicolae este considerat păzitor și aducător de noroc, Sfântul Haralambie este apărător împotriva ciumei – fiind redat, iconografic, ținând în lanțuri un schelet ce reprezintă ciuma -, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Ioan sunt apărători ai vitelor.
Icoanele ce-L reprezintă pe Mântuitorul Hristos și pe Maica Domnului sunt în continuare realizate.
Elementele din viața locală sunt și ele prezente. De exemplu, ciobanii români apar în icoane precum Nașterea Domnului. Eva este prezentată torcând, element specific și satului românesc. Alte elemente ce subliniază caracterul autohton sunt prezente la meșterii ce îndrăznesc să aducă o notă personală în realizarea icoanelor.
Scenele din viața sfinților sunt și ele prezente în iconografie.
